De fiecare dată când pregătesc o expediție pe munte e diferit. Aș putea asemăna senzația cu cea pe care o aveam în clasa a XII-a de liceu când întrebam în stânga și în dreapta păreri despre facultățile de renume. Te simți ca o furnică într-un colos de oportunități – una mai atractivă ca cealaltă - și totuși multiplele posibilități pe care le ai îți fac decizia și mai grea. Ca atunci când te afli într-o căldare la munte, e seara târziu și nu știi care ar fi cel mai bun, scurt și sigur drum pentru a ajunge sus pe creastă. Presiunea este mare – timpul nu îți este aliat de cele mai multe ori, iar în jurul tău zeci de păreri te fac să te gândești pentru a putea să te răzgândești iar. În astfel de situații nu există decizii mai bune sau mai proaste – iar apelativul Ce-ar fi fost dacă nu își are rostul. Ce-ar fi fost dacă alegeam să ma fac economist, ce-ar fi fost dacă alegeam altă facultate? sunt întrebări destinate doar pentru a te măcina pe viitor – nu pentru a te ajuta în procesul tău de fundamentare ca om.
Luna aceasta am plecat într-o expediție în Munții Tatra – cel mai înalt sector al Carpaților de Vest. Era prima dată când le parcurgeam cărările și cu siguranță vremea nu a fost aliata mea încă de la început. De dimineață o ploaie mocănească ce nu îți dadea pacea ne-a călăuzit pașii până sus. Munții Tatra se întind la granița dintre Polonia și Slovacia – ceea ce ne-a dat posibilitatea să începem traseul în Slovacia și să ajungem după 6 ore de vânt, ceață și ploaie pe cel mai înalt Vârf din Polonia – Rysy - 2499 m. O altitudine mică ar spune unii – ușor accesibilă pentru mulți – dar destul de dificilă dacă vorbim de factorii externi. De fapt stânca umedă, vântul ce îți intra până la oase, ploaia care era mai puternică decât echipamentul tău impermeabil au făcut ca ascensiunea pe Rysy să fie dureros de frumoasă – întocmai ca reușita unui examen greu.
Acum dacă stau bine și mă gândesc după zeci de examene susținute la facultate, masterat, doctorat, postdoctorat – cel la care am avut cele mai mare emoții, dar și cel care a pus o piatră de temelie în viitorul meu a fost examenul de bacalaureat.
La bac, cu totii avem emoții mii – ne pregătim un an întreg ( sau cel puțin așa ar trebui) – pentru că știm că asta va avea o mică contribuție la viitorul nostru. O notă mare ne poate asigura un loc la universitatea ce ne va clădi viitorul, o intrare la facultatea la care ne doream să mergem de mici - și atunci când știi că obiectivele tale sunt atât de mari – emoțiile cresc proporțional – iar factorii externi nu fac decât să le adâncească: parinții care îți amintesc zilnic ce ai de făcut, profesori care te evaluează și-ți spun cât mai ai de muncit, colegi mai mari care îți spun să nu te stresezi așa rău ca ei au învățat doar în ultima săptămână, prieteni de aceeași vârstă cu tine care își fac dosarele pentru universitățile din afara țării. Și atunci cu tine cum rămâne? Ce decizie care știi că te va duce acolo sus sănătos vei lua? De fiecare dată când pleci pe munte o faci asumându-ți faptul că te vei întoarce acasă să povestești experiența trăită, împlinirea pe care ai avut-o pe cel mai înalt pisc, sentimentul că muntele te-a lăsat să-i privești crestele. Așa ar trebui să-ți faci planul și în clasa a XII-a de liceu – decizia pe care o vei lua va trebui să o povestești peste 10 ani ca pildă de înțelepciune pentru cei mai mici. Nimeni nu a zis că e ușor. Întreabă orice munțoman care merge 12 ore cu rucsacul în spate prin ploaie și vânt dacă a fost ușor. Răspunsul lui va fi cu siguranță Nu. Doar că întrebarea pe care o pui e posibil să nu fie cea corectă. Uită-te la zâmbetul a 40 de oameni ce sunt mândri că au ajuns pe vârf și ai să-ți dai seama că cu cât lăsăm mai mult drum în urma noastră, cu atât ne râmâne mai puțin drum de parcurs.
Autor: Diana Tampu
