Cel mai probabil, dinamica relatiilor de comunicare in familie se modeleaza si se intretine atata vreme cat adultii nu cauta alternative de a recastiga controlul propriilor emotii si gestioneaza gresit comportamentul celor din jur (sot/sotie, copil, mama/tata, vecini sau sefi).
O explicatie simplista a nevoii de a ridica vocea atunci cand ne aflam intr-o situatie conflictuala, ar fi ca in acel moment avem impresia ca nu suntem auziti. Aceasta impresie poate fi evaluata ca o frustrare ( " am de spus ceva important si sunt ignorat" ) si ne trezim tipand cu toata forta ca sa ne facem auziti.
Acest comportament, care aparent ne ajuta, devine, insiduos, o metoda de control prin agresiunea celor carora ne adresam.
O astfel de strategie de comunicare in familie are efecte negative pe mai multe arii: fizice (cresterea tensiunii arteriale, a nivelului hormonului de stres si al adrenalinei), emotionale si cognitive (induc frica copiilor mici, genereaza aparitia si internalizarea etichetarii negative si a blamarii).
Dovada ineficientei acestei agresiuni consta in cercul vicios identificat in testimonialele multor parinti (" Copilul meu nu face ceea ce ii spun, numai daca tip la el") si care se explica prin faptul ca daca parintele va striga intotdeauna cand ii cere copilului sa face ceva, acesta se va obisnui sa reactioneze doar atunci cand i se adreseaza cu voce ridicata, devenind practic insensibil la tonalitatea normala a vocii parintelui.
Acest obicei trebuie intrerupt. Iata cateva modalitati:
1. Stabiliti-va un scop legat de comportamentul de a urla prin care sa va luati angajamentul pentru schimbare - acesta trebuie sa fie un scop masurabil, clar, delimitat in timp - de exemplu: " In urmatoare luna voi urla cat mai putin pe durata zilelor, pana cand voi ajunge sa strig doar o singura data pe zi". Asigurati-va ca il notati undeva la vedere.
2. Cautati modalitati de a gasi autocontrol (modificati-va orarul din timpul zilei pentru a schimba contextele in care va e mai usor sa urlati, cereti ajutor sau delegati din sarcini pentru a reduce stresul pe care il resimtiti datorita supraaglomerari, planificati din timp situatiile care ar putea declansa comportamente nedorite din partea copiilor la care de obicei strigati - de exemplu, pregatiti hainele pentru scoala de cu seara-, folositi-va de momentele in care sunteti relaxati in preajma copiilor si gasiti acele ganduri care pot deveni piedici atunci cand urmeaza sa urlati).
3. Asumati-va responsabilitatea consecintelor interctiunii, indeosebi in relatia cu copilul. Intotdeauna exista o alternativa si ar fi de preferat ca, daca situatia se amplifica, sa ramaneti temperat.
4. Luati in considerare si celelalte alternative , fie ele modalitati de comunicare (vorbiti in soapta, cantati) sau modalitati de eliberare (spuneti o rugaciune, dansati, numarati in minte, racoriti-va cu putina apa, iesiti singur afara si urlati adresandu-va unui obiect). Unii parinti au gasit folositor sa aiba o culoare, un obiect sau un motto care sa le atraga atentia asupra angajamentului luat, renuntand astfel la a urla.
5. Amintiti-va cat de des puteti cui va adresati; spre exemplu, nu va asteptati de la copilul dumneavoastra sa se comporte altfel decat ar face-o un copil de varsta lui, adica se va intampla mai mereu sa uite cate ceva, sa fie neastamaprat, sa va ignore. Comportamentul lui nu este o ofensa la adresa dumneavoastra, ci pur si simplu o reactie specifica varstei.
6. Iar daca chiar ajungeti sa urlati, recunoasteti-va greseala si cereti-va iertare interlocutorului, chiar si copilului dumneavoastra. astfel, prin felul in care va comportati dumneavoastra, veti modela comportamentul celor cu care interactionati. Nu uitati, sunteti primul model in viata al copilului dumneavoastra!
Autor: Marinela Farc, psiholog, Coordonator Incubator107Oradea
